— Vreți apartamentul meu, banii mei, afacerea mea? Bine, vă aud — soacra și soțul au zâmbit triumfători, dar Marina avea propriul ei plan.
A pus dosarul pe masă și a trecut ușor cu palma peste coperta netedă. Documentele din interior erau ordonate până la ultima foaie — fiecare la locul ei, fiecare marcată. Îi plăcea ordinea.
În acte, în decizii, în viață. Ordinea îi dădea sentimentul de control, iar controlul — liniște.
Gleb a intrat în bucătărie și s-a așezat vizavi. Arăta ca și cum și-ar fi repetat toată noaptea un discurs, dar acum uitase jumătate din el. Răsucea nervos telefonul în mâini.
Marina a ridicat privirea spre el și a zâmbit ușor.
— Voiai să spui ceva. Se vede.
— Marina, e o chestie… Mama a sunat.
— Îmi imaginez — a răspuns calm. — Daria iar nu are serviciu?
Gleb a încuviințat din cap. A tăcut o clipă, ca și cum spera că ea va continua discuția în locul lui.
— Mama te roagă… știi tu. Poate o iei pe Dașa la tine? Măcar part-time.
Marina nu a răspuns imediat. Îl privea atent, de parcă voia să înțeleagă dacă chiar crede ceea ce spune.
— Gleb, am mai discutat asta. Am o regulă: familia și afacerea nu se amestecă. Nu e un capriciu. E experiență. Svetlana a angajat odată un văr — după jumătate de an a pierdut și vărul, și jumătate de milion.
— Dar Dașa e altfel. E responsabilă.
Marina a oftat încet. S-a ridicat, i-a turnat un pahar cu apă și i l-a pus în față.
— Nu spun că Daria e rea. Spun că amestecul dintre familie și muncă e o bombă cu ceas. Azi e totul bine, mâine îi atrag atenția — și brusc devin „monstrul” familiei.
Gleb a tăcut.
Tăcerea aceea îi era familiară. Apărea mereu când discuția începea să-i scape de sub control.
— Mama chiar contează pe asta — a spus el într-un final, mai încet.
— Mama contează pe multe lucruri — a răspuns Marina calm. — Dar asta nu înseamnă că eu trebuie să plătesc.
În acel moment, ușa de la intrare s-a deschis fără să bată cineva.
Marina nici măcar nu s-a întors — știa deja cine a intrat.
— Vorbiți despre mine, sper? — vocea Galinei Ivanovna era rece, sigură pe ea.
A intrat în bucătărie ca și cum i-ar fi aparținut. În urma ei, ușor ezitant, a apărut Daria.
— Bună ziua — a spus aceasta încet.
— Bună ziua — a răspuns Marina, dar privirea ei era deja pe soacră.
— Am auzit că ai îndoieli — a început Galina Ivanovna, scoțându-și mănușile. — Eu cred că familia trebuie să se ajute.
— Să se ajute — da. Dar nu în detrimentul afacerii.
— Afacere, afacere… — a făcut un gest din mână. — Ca și cum asta ar fi mai important decât oamenii.
Marina a zâmbit ușor.
— Pentru mine e responsabilitate. Față de oamenii care lucrează acolo. Față de deciziile pe care le iau.
— Deci pentru o secretară străină ai responsabilitate, dar pentru familie nu?
Gleb și-a coborât privirea.
Daria se uita în podea.
Marina a tăcut o clipă. În acea liniște, ceva se schimba — ceva ce creștea în ea de mult.
— Bine — a spus brusc. — Dacă tot ați adus vorba…
A luat dosarul și l-a deschis încet.
— Spuneți că trebuie să ajut. Că trebuie să împart ce am.
Galina Ivanovna și Gleb s-au privit scurt. Pe fețele lor a apărut ceva asemănător cu triumful.
— Exact — a spus soacra.
— Vreți apartamentul meu, banii mei, afacerea mea? — a repetat Marina calm. — Vă aud.
Zâmbetul Galinei Ivanovna s-a lățit.
— În sfârșit, rațiune.
Marina a scos primul document și l-a pus pe masă.
— Acesta este contractul de donație — a spus liniștit. — Dar nu pentru voi.
Liniște.
— Cum adică? — Gleb a încruntat sprâncenele.
— Afacerea mea va fi transferată unei fundații pe care o creez. Va sprijini femeile care pornesc de la zero. Fără „ajutor de familie”, dar cu șanse reale.
A scos un alt document.
— Și apartamentul la fel. Totul va fi protejat legal.
— Glumești? — vocea lui Gleb a tremurat.
— Nu.
— Dar eu? — a întrebat el.
Marina l-a privit calm.
— Tu ești un om adult. Te vei descurca.
Galina Ivanovna s-a ridicat brusc.
— E nebunie! Noi suntem familia ta!
— Tocmai de aceea am luat decizia asta — a răspuns Marina încet. — Pentru că am înțeles că pentru voi sunt în primul rând un „resurs”.
Daria a ridicat privirea pentru prima dată.
— Eu… eu nu am vrut…
— Știu — a întrerupt-o blând Marina. — Nu e despre tine.
A închis dosarul.
— E despre limite.
Gleb s-a ridicat brusc.
— Nu poți să iei totul așa pur și simplu!
— Nu iau nimic — a răspuns calm. — Eu am construit totul.
Cuvintele au căzut greu în aer.
— Și căsnicia noastră? — a întrebat el mai încet.
Marina l-a privit mult.
— Căsnicia noastră s-a terminat în momentul în care ai început să mă convingi să renunț la viața mea ca să fie tuturor mai ușor.
Liniștea de acum era diferită.
Nu mai era tensiune.
Era finală.
Marina și-a luat geanta. Și-a pus paltonul.
— Documentele sunt pregătite — a mai spus la ușă. — Le poți verifica.
— Marina… — Gleb a făcut un pas spre ea.
S-a oprit o clipă, dar nu s-a întors.
— Ani la rând am construit ceva al meu — a spus calm. — Și nu voi lăsa pe nimeni să-l numească „al nostru” doar pentru că e mai convenabil.
A ieșit.
Ușa s-a închis încet.
În bucătărie a rămas o liniște în care, pentru prima dată, nu mai exista nicio îndoială cine a pierdut cu adevărat totul.