Nu ar fi trebuit să citesc mai departe.
Cuvintele acelea ar fi trebuit să mă oprească. Ar fi trebuit să mă facă să închid plicul, să i-l înapoiez șefului lui și să ies din birou fără să privesc înapoi. Dar în loc de asta, degetele mele răsfoiau singure paginile, ca și cum altcineva mi-ar fi preluat controlul asupra corpului.
„Em, dacă citești asta, înseamnă că au ajuns la mine. Te rog, nu ai încredere în sora ta.”
Pentru câteva secunde nu am înțeles ce văd. Literele îmi dansau în fața ochilor, iar în cap mi s-a ridicat un zgomot, ca și cum cineva ar fi deschis apa în pereții minții mele.
Sora mea?
Era absurd. De neconceput. Hannah fusese lângă mine din prima clipă după vestea accidentului. Ea mă ținuse când genunchii mi s-au tăiat. Ea dormise pe canapeaua din sufrageria mea o săptămână întreagă ca „să se asigure că respir”.
Și totuși… Liam. Liam nu scria niciodată lucruri fără motiv.
Am întors pagina.
Înăuntru erau fotografii.
La început am crezut că sunt simple documente de la serviciu. Întâlniri, acte, poate grafice. Dar apoi am văzut fețele.
Sora mea.
Hannah în fața unui restaurant, vorbind cu Liam. Hannah intrând în clădirea pe care am recunoscut-o abia după câteva secunde — sediul firmei lui. Hannah într-o mașină… mașina noastră.
Inima a început să-mi bată atât de tare, încât mi-a tăiat respirația.
„Nu e posibil…” am șoptit, dar vocea mi s-a blocat în gât.
Următoarele fotografii erau și mai rele.
Extrase de cont.
Transferuri din contul lui Liam către un cont necunoscut. Dar numele beneficiarului îmi era familiar. Hannah.
Sumele variau. La început mici, regulate. Apoi din ce în ce mai mari. Ultimul transfer era cu trei zile înainte de accident.
M-am simțit rău.
„E o greșeală…” mi-am spus, ca și cum asta ar fi putut schimba realitatea.
Dar apoi am văzut ultima foaie.
O scrisoare.
Scrisă haotic, grăbit, ca și cum Liam ar fi fost în panică.
„Em, nu mai am mult timp. Au început să mă urmărească. Mi-am dat seama prea târziu, când Hannah a apărut la birou fără să anunțe. Ea nu este cine crezi. Am găsit dovezi că de luni întregi scoate bani din conturile firmei. Nu doar din firmă — și din investițiile noastre personale, inclusiv ale tale.”
Am oprit cititul.
Ale mele?
Am fixat textul, dar literele începeau să se încețoșeze.
„Nu am vrut să-ți spun până nu aveam tot tabloul complet. Dar cineva și-a dat seama că știu. Dacă mi se întâmplă ceva, nu crede în coincidențe.”
Mâinile îmi tremurau.
„Dacă arată ca un accident — nu este unul.”
Liniștea din birou a devenit grea, aproape fizică. O simțeam pe piele, în plămâni, în ochi.
Șeful lui Liam stătea la ușă, tăcut. Abia atunci am observat că evita să mă privească.
„De ce îmi arăți asta abia acum?” am întrebat.
A înghițit în sec.
„Pentru că poliția a închis cazul. Iar eu… am găsit copia asta la o zi după înmormântare. Liam a lăsat-o în seiful firmei, cu instrucțiunea să aștept o lună.”
„O lună?” am repetat gol.
„Da. Și dacă nu se întâmpla nimic — să ți-o dau. Dar dacă se întâmpla ceva… trebuia să redeschid cazul.”
Am simțit că ceva în mine se rupe.
Nu plângeam. Încă nu. Eram între șoc și amorțeală.
„Ce s-a întâmplat în luna aceea?” am întrebat încet.
Șeful a coborât privirea.
„Sora ta a fost aici de două ori. A întrebat de documentele lui Liam. Și de seif.”
Un frig mi-a trecut prin tot corpul.
Nu îmi aminteam ca Hannah să fi spus așa ceva. Dar brusc mi-au revenit în minte lucruri mici, ignorate atunci: întrebările ei insistente, sugestiile „întâmplătoare”, graba cu care voia să rezolv toate actele.
„Emily…” a spus el cu grijă. „Nu vreau să te sperii, dar Liam credea că nu a fost un accident. Și nici eu nu mai cred asta.”
Am ieșit din birou într-o stare pe care nu o pot descrie. Lumea era prea zgomotoasă și în același timp prea tăcută. Fiecare pas suna ca un lovit în gol.
Nu m-am dus acasă.
M-am dus acolo unde știam că voi găsi răspunsuri — sau măcar persoana care trebuia să mi le dea.
Sora mea.
Când am parcat în fața casei ei, am stat câteva minute în mașină, privind ușa.
Totul în mine striga că nu poate fi adevărat.
Dar plicul de pe genunchii mei era mai greu decât orice negare.
În cele din urmă am coborât.
Am bătut la ușă.
S-a deschis aproape imediat.
Hannah mi-a zâmbit ca întotdeauna.
„Emily… ești bine? Arăți foarte palid.”
Și atunci, pentru prima dată de la moartea lui Liam, am simțit ceva care nu era durere.
Era frică pură, înghețată.
Pentru că nu mai știam dacă privesc sora mea.
Sau persoana care mi-a luat soțul.