Daniel stătea în fața mea, palid ca varul, strângând în mâini o cutie de tablă ruginită, de parcă s-ar fi temut că cineva i-o va smulge.
Iar eu nu puteam respira.
Priveam scrisul surorii mele și simțeam cum întreaga lume începe să se clatine sub picioarele mele.
Era scrisul ei.
L-aș fi recunoscut oriunde.
Litere ușor înclinate. Presiunea prea puternică a stiloului. Inimioara mică în loc de punctul de la „i”, de care nu se putuse niciodată dezvăța.
Era moartă de doisprezece ani.
Sau cel puțin așa crezusem cu toții.
— Când ai găsit asta? — am șoptit.
Daniel a înghițit în sec.
— Acum trei săptămâni.
— Trei săptămâni?! — aproape am strigat. — Și abia acum îmi spui?!
Și-a plecat privirea.
— Mi-a fost frică.
M-am prăbușit încet pe podeaua holului, simțind cum picioarele nu mă mai țin.
— Unde era?
— În podul casei vechi a bunicii. Ajutam proprietarul să scoată lucrurile înainte de renovare. Cutia era ascunsă sub scânduri.
Mă uitam la scrisori, iar în mintea mea bătea obsesiv o singură întrebare:
De ce?
De ce ar fi înscenat sora mea propria dispariție?
Și ce însemna:
„Să nu ai încredere în nimeni care m-a plâns”?
În noaptea aceea nu am dormit deloc.
Am stat cu Daniel la masa din bucătărie și am recitit fiecare scrisoare de mai multe ori.
Cele mai multe erau haotice. Scrise în grabă. De parcă autoarea știa că nu mai are mult timp.
În una dintre ele menționa pe cineva care o urmărea.
În alta scria:…
„Dacă dispar, nu va fi un accident”.
Dar cel mai rău a fost ultima scrisoare.
Scurtă. Scrisă inegal, ca și cum mâna îi tremura.
„Nu vă întoarceți acasă după apusul soarelui. Ei observă copiii.”
Am simțit un fior rece pe șira spinării.
– Trebuie să mergem la acea capelă – a spus Daniel.
Am clătinat imediat din cap.
– Nu.
– Mătușă…
– Nu! – mi-am ridicat vocea. – Nu voi susține această obsesie. Poate fi orice. Scrisori vechi. O glumă. O boală psihică. Orice.
Dar chiar și când spuneam asta, nu mă credeam nici eu.
Pentru că sora mea nu era nebună.
Niciodată.
Daniel s-a uitat direct în ochii mei.
– Dar dacă ea este în viață?
Întrebarea aceea m-a sfâșiat pe dinăuntru.
Capela Blackwood se afla în afara orașului, ascunsă adânc în pădure. O clădire veche din piatră, abandonată de zeci de ani.
Oamenii o evitau cu orice preț.
Circulau zvonuri despre ritualuri ciudate, dispariții și lumini nocturne văzute printre copaci.
Odată râdeam de aceste povești.
Acum nu mai erau deloc amuzante.
Am plecat acolo în seara următoare.
Cerul era apăsat de nori, iar pădurea părea că înghite lumina.
Daniel stătea lângă mine în tăcere, strângând scrisorile atât de tare încât aproape le mototolea.
În cele din urmă am văzut capela.
Stătea singură între copaci.
Neagră.
Tăcută.
Moartă.
Am parcat mașina.
– Dacă ceva nu e în regulă, ne întoarcem imediat – am spus ferm.
Daniel a dat doar din cap.
Am intrat înăuntru.
Mirosul de umezeală și lemn vechi m-a lovit imediat.
Băncile erau prăfuite. Vitraliile crăpate. Pânze de păianjen atârnau de tavan.
Și atunci Daniel s-a oprit brusc.
– Auzi asta?
Am încremenit.
Pași.
Cineva era afară.
Lenti.
Greoi.
Inima mi-a început să bată nebunește.
– Cine e acolo?! – am strigat.
Liniște.
Apoi un scârțâit de ușă din spatele capelei.
Daniel a devenit palid.
Iar eu am simțit că fiecare instinct îmi spune să fug.
Dar în loc de asta am mers spre sunet.
Ușa ducea într-un coridor îngust de piatră, coborând sub pământ.
– Nu-mi place deloc asta – a șoptit Daniel.
Nici mie.
Dar am coborât.
Jos era o încăpere mică, luminată de lumânări.
Iar în mijloc stătea un scaun vechi de lemn.
Pe el era o fotografie.
A surorii mele.
Proaspătă.
Nu de acum douăsprezece ani.
Proaspătă.
Am simțit cum sângele îmi dispare din față.
Am întors fotografia.
Pe spate, cineva scrisese doar atât:
„Ați venit prea devreme”.
Deodată, luminile s-au stins.
Daniel a țipat.
Am auzit un zgomot de uși trântite undeva deasupra noastră.
Și apoi… un șoaptă chiar lângă urechea mea.
– Nu trebuia să vă întoarceți aici.