Un plan diabolic
În camera întunecoasă a cabinei, inima îmi bătea cu putere, fiecare bătaie părea că îmi răsună în urechi. M-am aplecat deasupra comunicatorului, cu degete tremurânde, în timp ce mintea îmi era învăluită în confuzie. Să-l anunț pe tata? Să anunț autoritățile? M-am oprit. Dacă Lucas afla, totul s-ar nărui. Nu mi-am permis să-mi imaginez ce s-ar întâmpla. Fiecare secundă era o luptă între dorința de a mă salva și frica de a fi prinsă.
Pariind totul pe o bătaie de inimă, am reușit să conectez comunicatorul. Semnalul a apărut, iar eu mi-am făcut o cruce mentală, rugându-mă să nu fie prea târziu. În acel moment, am auzit ușa să se deschidă brusc. M-am uitat speriată; era Lucas, cu o smilă pe față care nu îmi dădea nicio fărâmă de încredere.
„Ce faci aici?” a întrebat el, de parcă s-ar fi îngrijorat de binele meu. Ar fi fost hazliu dacă nu ar fi fost atât de terifiant.
„Mă simt rău,” am spus, forțând un zâmbet. „Cred că am nevoie de aer proaspăt.”
„Aer proaspăt, eh?” a zâmbit el, necruțător, cu ochii strălucind. „Asta e exact ceea ce ne trebuie. Uite, te voi însoți.”
I-am simțit respirația, un amestec de alcool și minciună, pe măsură ce se apropia. Îmi îngheța sângele în vene. N-am putut să mă abțin și m-am ridicat, dar am căzut înapoi pe scaun.
„Te rog, du-mă afară,” am murmurat, simțind cum cercul din jurul meu se strânge. Am încercat să înghit un nod imens din gât. „Simt că voi vomita.”
„Stai liniștită,” a răspuns el, și îmi părea că pronunța acel cuvânt cu o intenție sinistră. „Îți va face bine.”
Am simțit o căldură pe obraz – lacrimile erau aproape. Înăuntrul meu fierbea un tumult de emoții care nu știau cum să fie exprimate. Trebuia să mai câștig timp, să găsesc o oportunitate să acționez.
Am hotărât să-i joc jocul. „Hai să ieșim pe punte,” am spus, cu o voce pe care nu m-am recunoscut-o. „Să ne bucurăm de priveliște.” El m-a privit o clipă, dubios de valid, dar a acceptat.
Puntea întunecată
Când am pășit pe punte, briza de mare mi-a bătut ușor obrăjei, dar curentul rece nu a făcut decât să-mi amplifice neliniștea. Am privit în jur, căutând disperată vreo fărâmă de salvare. Era liniște, chiar și zgomotul inevitabil al valurilor părea să fi fost stins.
„Te simți mai bine?” a întrebat el, de parcă nu simțea că marea îmi învăluia mai mult gândurile decât corpul.
„Un pic,” am răspuns, iar în acel moment, am realizat cât de vulnerabilă eram. Am început să observ echipajul care se ocupase cu securizarea yachtului, iar gândul că nu aveam pe nimeni de partea mea îmi dădea fiori reci.
„Și despre ce vorbeai tu cu părinții tăi?” am întrebat brusc, simțind că trebuie să aflu cât mai mult.
„Ei bine,” a zâmbit el, fără ezitare. „Se gândeau la niște detalii financiare.”
În acel moment, am decis să joc cartea de a juca un al joc. „Ce detalii?” l-am întrebat, cu un ton mai jucăuș, dar cu o gândire rece și calculată. „Spune-mi mai multe!”
„Ah, doar chestiuni legate de acte. Sunt toate în regulă, nu-i așa? Am semnat totul.” A privit dincolo de mine, ca și cum era nerăbdător să plece.
Punctul de cotitură
Știam că timpul se scurge. „Să stăm un pic mai aproape de margine, mi se pare că trebuie să mă sprijin,” am spus, pășind mai aproape de balustradă, iar el s-a lăsat dus de valul momentului. „Vino, stai aproape, marea e fioroasă.”
Cu inima bătându-mi cu atâta putere, mi-am dat seama că era momentul. Am făcut un pas rapid înapoi și am apucat balustrada cu ambele mâini, simțind cum forța brizei îmi trăgea hainele.
„Ce pățești?” m-a întrebat Lucas, uimit.
„Nimic,” am spus, dar nu am putut să-mi ascund tremurul. Am închis ochii, pregătită să reacționez. „Crede-mă, nu am încredere în aerul ăsta, mă îngrijorează.”
Dar nu aveam timp să mă îngrijorez de acesta!
În acel moment, m-am gândit să apelez la comunicator. Am răspuns rapid: „Desigur, sunt doar nebună!” „Dar nu trebuie să mai stăm!” Am decis să mă prefac că sunt intoxicată. „Din păcate, mamele sunt doar… doar mame,” mi-am dat seama că trebuie să-l seduc cu un joc de minciuni.
„Uite,” a murmurat el, observându-mă cu o uimire incredibilă. „O să mă ocup de tine. Vino în cabina noastră.”
Am profitat de momentul de neatenție. „Oh, cât de inspirat,” am spus, cu un zâmbet strâmb. „Ce-ar fi să ne încărcăm de adrenalină și s-o facem aici?”
Am dat trei-patru pași spre marginea punții și am țipat. „Cine știe, poate intrăm în legendă!”
Îmi dadea seama că l-am implicat prea mult în jocul meu. S-a îndreptat repede spre mine, dar m-am abținut, păstrându-mă deoparte.
„Vrei să-ți fie teamă, Luca?” l-am provocat, cu o rânjire pe față.
Vedeam adevărul în ochii lui: confuzia, furia și nervozitatea.
„O să plătești pentru asta,” a spus el, dar deja simțeam că își pierdea controlul.
Planul de evadare
Am decis că e momentul să-i arăt că aveam controlul. Cu toate puterile mele, am transformat gândul în acțiune. „Oh, poate ar trebui să ne apucăm de glume, nu mai suntem pe uscat,” am spus cu un zâmbet. Am profitat de confuzia lui.
„Ești nebună?” a murmurat el. „Vreau să discutăm despre noi. Poate despre… planul nostru.”
„Planul nostru, da,” am spus, acum având un zâmbet pe față. „Dar sincer, nu pot să-mi amintesc nici măcar ce am mâncat la prânz.”
Astfel, am încercat să-i intru sub piele, să-i creez o panică. „Știi tu, abia aștept să povestim cu acei părinți ai tăi despre minunile milionarilor. Oare îi interesează aventurile noastre?”
Subit, ochii lui s-au deschis larg, iar buzelor lui s-au mișcat, căutând cuvinte în mintea lui.
„Bine, hai să discutăm.” A spus sceptic, dar acum eram în avantaj.
În cinci minute, eram din nou pe punte, dar planul meu era deja în acțiune. Lucas nu știa că am reușit să compun mesajul către salvatori.
„Asta e gluma ta preferată?” am întrebat.
„Foarte bine, haide să încercăm,” a spus el, de parcă și-ar reconstrui temerile.
„Mai bine să aibă grijă,” am murmurât.
Aceasta a fost ultima dată când l-am văzut.
Ceva se întâmplase în mintea lui, iar planul lui a fost demascat.
Când am reușit să le spun salvatorilor ce se întâmpla, am simțit un fior de eliberare. Furia, frica s-au transformat în tristețe și bucurie deopotrivă.
Până la urmă, Lucas și ai lui au fost arestați. Îmi amintesc cum s-au scufundat în ape adânci. Eram măcinată, dar mă simțeam liberă.
Sângele din vene mi-a fost rapid resetat, am ieșit din această experiență ca o nouă persoană. Am demonstrat că nimeni nu poate fugi de greșelile sale.
Am privit oceanul și am văzut bucuria care mă aștepta, fericirea pe care o căutam mereu. Voi continua să îmi scriu poveștile, dar și să rămân la fel de puternică.
“Sunt o supraviețuitoare, iar ei vor fi doar o amintire.”