Partea 1
Sângera pe podeaua rece de gresie a unei clinici veterinare — un om al cărui nume, rostit într-o încăpere, putea reduce la tăcere orice conversație. Nikolai Vulov stăpânea jumătate din Chicago. Dar la ora două dimineața, într-o marți ploioasă, era doar un muribund cu un termen limită.
Nu a cerut preot. Nu a cerut morfină.
A apucat încheietura femeii care îl cosea și i-a rostit un ultimatum ce suna ca un blestem:
— Am nevoie de o soție până mâine.
Reclama neon de deasupra ușii bâzâia sacadat: Clinica Veterinară Paws and Claws. Înăuntru mirosea a antiseptic și a blană udă — un miros cu care Vivien Clark se obișnuise în ultimii trei ani. Era mai suportabil decât mirosul fricii, care o urmărise peste tot înainte să-și schimbe numele și să-și îngroape trecutul în acest colț uitat din sudul orașului.
Ștergea o masă de examinare din oțel când ușa din spate s-a izbit de perete, deschisă cu piciorul. Sunetul a spintecat liniștea ca o împușcătură. S-a întors cu bisturiul deja în mână — reflexul unei vieți pe care încercase s-o uite.
Un bărbat masiv a umplut pragul, ud leoarcă de ploaie și sânge. Costumul de lână cărbune îi era distrus, întunecat pe partea stângă a abdomenului. Doi gardieni îl susțineau, împingându-l înăuntru.
— Suntem închiși, spuse Vivien calm.
— Repară-l, mârâi unul, ridicând spre pieptul ei un pistol cu amortizor.
Rănitul a făcut un gest scurt.
— Lasă arma, Alexe. Nu e o amenințare.
S-a prăbușit pe masa metalică, respirând sacadat.
Vivien s-a mișcat înainte să gândească. I-a smuls nasturii cămășii. Rană prin împușcare. Traiectorie completă. Ficatul ratat la un centimetru. Pierdea sânge rapid.
— Sunt veterinar, spuse ea, apucând comprese și pense. Tratez golden retrieveri, nu gangsteri.
— În seara asta, șuieră el, pironind-o cu ochi gri de gheață, sunt un câine vagabond.
Chiar și livid, Nikolai Vulov emana o gravitate terifiantă. În Chicago, toată lumea știa de Bratva Vulov — docuri, sindicate, politicieni.
— Fără anestezie, spuse el când ea turnă iod în rană.
— Am ketamină.
— Nu. Am nevoie de mintea limpede. Coase.
Ea a lucrat cu o brutalitate eficientă: a curățat, a tamponat, a suturat. În cameră se auzea doar ploaia pe acoperiș și respirația controlată a lui Nikolai. Nu a țipat. Nici măcar nu a clipit. I-a urmărit mâinile ferme, cicatrizate. Felul în care nu tremurau, deși arma lui Alexe rămânea îndreptată spre ea.
— Nu ești veterinar, murmură el când ea legă ultimul nod.
— Și tu nu ești vagabond, replică ea, tăind firul. Gata. Afară.
El s-a ridicat în șezut cu un geamăt și și-a privit ceasul Patek Philippe distrus.
— Cât e ora?
— Două și cincisprezece.
— La naiba.
S-a uitat la Alexe.
— Termenul e miezul nopții. Dacă nu sunt căsătorit când trustul se execută, la treizeci de ani, locul trec
e la unchiul meu. Dacă îl ia el, suntem morți toți.
— Aranjamentul cu fiica senatorului a căzut, spuse Alexe. E la reabilitare.
— Găsește alta.
— La două dimineața?
Privirea lui Nikolai a măturat clinica murdară, oprindu-se pe diploma falsă de pe perete. Apoi s-a întors la Vivien: păr închis într-un coc dezordonat, ochi inteligenți, niciun inel.
— Tu.
Vivien a înghețat.
— Poftim?
— Am nevoie de o soție până mâine. Legal. Fără romantism. Doar acte. Faci asta și primeșt
i zece milioane. După un an, divorțăm.
Ea a râs sec.
— Aș prefera să cos un pitbull turbat. Ieși.
— Zece milioane. Și protecție. Văd cum te uiți la ușă de fiecare dată când trece o mașină. Te ascunzi de cineva. Căsătorește-te cu mine și numele Vulov te protejează. Nimeni nu se atinge de soția mea.
Ea a încremenit.
Avea dreptate.
Se ascundea de Arthur Penhaligan, cămătar din Boston, care jurase că îi ia rinichiul dacă nu plătea datoria de jocuri de noroc de 200.000 a tatălui ei. Mai avea trei zile până când oamenii lui îi găseau adresa.
— Zece milioane? șopti ea.
— Transfer offshore, la alegerea ta.
Era nebunie. Dar să rămână și să-l aștepte pe Penhaligan era moarte sigură.
— Am condiții.
— Spune.
— Nu locuiesc în complexul tău. Nu mă bag în afacerile tale. Și nu dorm în patul tău.
— Accept. Aripa de oaspeți a penthouse-ului—
— Nu. Dacă dispar la tine, Penhaligan crede că am fost luată sau ucisă și merge după sora mea din Vermont. Trebuie să fiu văzută. Normală. Proaspăt căsătorită.
S-a apropiat și i-a ridicat bărbia.
— Vrei o soție până mâine? Atunci vii în lumea mea. Locuiești la mine.
Tăcerea a umplut clinica.
Alexe părea că se sufocă.
Marele Nikolai Vulov — într-o garsonieră deasupra unei clinici veterinare.
După un moment lung, colțul gurii lui Nikolai s-a ridicat.
— Bine. Fă-ți bagajul, doctore. Avem de mituit un tribunal.