PARTEA 2: FURIA ÎNMUGURITĂ
Când am închis telefonul, adrenalina îmi pulsase prin vene. M-am ridicat încet, fără să fac zgomot. Am verificat ceasul; era 00:25. Timpul părea să treacă încet, fiecare minut fiind o eternitate. Îmi doream să-l sun pe Preston, să-i cer explicații, dar știam că acest lucru ar fi fost o prostie. Nu voiam să-i dau un motiv de a se agita sau de a-și schimba planurile. În schimb, am decis să amân confruntarea pentru dimineață. Să mă prefac că totul era normal.
Într-un final, somnul s-a așternut peste mine, dar nu înainte de a vizualiza în minte fiecare detaliu al planului lor malefic. Când razele de soare au pătruns pe fereastră, m-am trezit brusc. Mi-am aranjat părul cu o mână tremurândă și am coborât să pregătesc micul dejun. Lorraine și Preston s-au așezat la masă, zâmbind artificial, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
„Bună dimineața, Harper! Ce bunătăți ne-ai pregătit?” a întrebat Preston, cu un zâmbet care îmi dădea fiori. Înăuntrul meu, se desfășura o bătălie. „Bună dimineața. Am făcut clătite și cafea”, am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea neutră.
Lorraine m-a observat atent. „Ești puțin palidă, dragă. Probleme cu somnul?” „Nu, doar mi s-a făcut frică de zboruri”, am zis, simțind o ușoară căldură pe obraze. Cela ce urmărisem cu câteva ore mai devreme nu-mi dădea liniște, și cu fiecare înghițitură din cafea, teroarea creștea.
„E mai bine să nu spui nimic, Harper. Trebuie să fii prudentă”, mi-am repetat în gând.
Odată ce am terminat de mâncat, am deschis ușa, dar în loc să mă îndrept spre mașina de taxi, am decis să verific bagajul meu. M-am întors în cameră, inima bătându-mi ca un ciocan. Mi-am apăsat telefonul în mână. „Trebuie să-i arăt lui Ortega”, am murmur.
Când am ajuns în cameră, am deschis valiza care părea intactă. Totul era la locul lui… până când am atins buzunarul de la interior, unde Lorraine dăduse dovadă de ingeniozitate diabolică. Am simțit un obiect străin.
Un dosar cu acte, completat cu un pistol mic și un încărcător. Am înghițit în sec, peretele gâtului meu devenind uscat. În acel moment, am realizat că miza nu era doar reputația mea, ci și viața. Dacă aș fi fost reținută, riscam să fiu acuzată de crime pe care nu le-am comis.
Am ascuns totul pe o fundație de hăinuțe, apoi am ieșit din cameră cu o fărâmă de calm pentru a mai lua o ultimă gură de aer. Am făcut o ultimă verificare a ceasului. Era aproape șase. Am ieșit pe ușa din față, lăsându-mi micul zbor pentru a-mi salva viața.
„Unde te grăbești?” a întrebat Preston, cu vocea lui caldă, dar cu un subton rece.
„Am uitat ceva în dormitor. O secundă”, am spus, repede. După ce am ieșit, am simțit cum mi-a luat brațul. Conexiunea dintre noi era strânsă, dar în acea clipă, pentru prima dată, am simțit că mă strânge un dușman.
„Trebuie să plecăm, Preston! Taxiul m-a așteptat”, am încercat să-mi păstrez calmul, dar am simțit micul pistol în dosar ca pe o piatră grea în stomac.
„Hai să ne așezăm o clipă. Avem puțin timp”, a insinuat el, zâmbind.
Când am ajuns în mașină, mi-am dat seama că fusesem o naivă. Toată familia Lawson juca o melodie sinistră, iar eu eram victima. Aerul din mașină părea fiecare dată mai greu. Încercam să rețină toate detaliile: ochii lui Preston, care se pierd în furtuna familiarității, iar voința lui Lorraine, care plănuia să-mi dărâme toată viața.
>„Oare vor reuși?” m-am întrebat, lăsându-mă să pătrund în ludicul lor.
După câteva momente, sunetul telefonului meu m-a scos din reverie. Era Ortega. „Trebuie să discutăm, Harper. E urgent.”
Ochii lui Preston m-au străbătut, dar de data aceasta m-am simțit mai puternică decât el. „Am nevoie de câteva clipe”, am spus, luându-mi răgazul. Bătăile inimii îmi accelerau, dar în acel moment știm că tot ceea ce căutăm este aproape de mine.
„Ortega, trebuie să mergem.” Mi-am exprimat din toată fibra mea, asigurându-mă că știau că urma mea nu se mai putea întoarce.
„Vei avea nevoie de dovezi. Este mai mult decât ascunzătoare”, mi-a spus el, ca și cum ar fi prezis tot.
După câteva minute de tăcere, mi-a spus: “Ai nevoie de un plan.”
Se deschid ușile la aeroport, iar eu știu că trebuie să mă îndrept către ceea ce urma. Am pornit spre zona de check-in, dar deja știam că scena nu se termină aici. Ceea ce părea ca un ultim zbor sau fugă, era doar începutul luptei mele.