Soneria a răsunat la ora opt și jumătate seara — exact în acel moment când, în sfârșit, o fărâmă de liniște se așezase peste micul lor studio închiriat. Ania tocmai pusese ultima farfurie în chiuvetă când zgomotul brusc a făcut-o să tresară. Farfuria i-a alunecat din mâini și a lovit marginea metalică cu un clinchet ascuțit.
S-a oprit un moment, blocată.
Copiii tocmai adormiseră, după o seară lungă de capricii, povești și „mai încă o dată”. Lumina blândă a camerei mângâia pereții. Serghei, epuizat după o zi lungă de muncă, stătea la masă și mesteca încet niște paste deja reci, parcă fiecare înghițitură îi cerea un efort.
— Cine poate fi la ușa la ora asta… — murmura Ania pentru ea însăși.
Soneria a sunat din nou, mai insistent.
Ștergându-și mâinile pe un prosop, s-a îndreptat spre ușă, simțind cum un fior de neliniște îi strânge burta. Ceva nu era în regulă. Era aproape sigură.
A deschis.
Soacra ei stătea pe prag.
Fără avertisment. Fără telefon. Fără niciun semn că ar veni.
Elena Petrovna părea că tocmai ieșise din furtună. Ochii îi erau roșii, umflați de plâns, iar machiajul îi curgea în dâre întunecate pe obraji. În mână ținea un șervețel mototolit pe care îl strângea nervos.
— Serejojenka… m-am pierdut… — șopti cu voce sfâșiată, fără să o privească pe Ania.
Apoi, fără să aștepte, a trecut pe lângă ea și a intrat, ca și cum ar fi fost încă acasă.
Ania a închis ușa ușor, simțind cum o răceală se așază peste ea.
Serghei s-a ridicat brusc, văzând starea mamei sale. Scaunul a scârțâit pe podea.
— Mamă? Ce se întâmplă? — întreabă el, apropiindu-se să o ajute spre singurul scaun liber.
În studio-ul lor de treizeci de metri pătrați, orice vizitator era deja prea mult. Spațiul era plin de mobilă, jucării și rufe puse la uscat. Iar acum tensiunea făcea aerul și mai greu.
Elena Petrovna s-a prăbușit pe scaun și și-a ascuns fața în palme.
— S-a terminat… înțelegi? S-a terminat… — murmura, cu umerii tremurând.
Serghei s-a așezat în genunchi lângă ea.
— Calmează-te, mamă. Spune-mi ce s-a întâmplat.
— Executorii… — plângea ea. — Sună continuu. De dimineață până seara. Amenință… spun că vor lua apartamentul…
Un tăcere apăsătoare s-a așternut peste bucătărie.
Ania s-a așezat încet pe brațul canapelei, cu brațele încrucișate. Fața îi rămânea calmă, dar mintea lucra la maximum.
Executorii?
De unde?
Elena Petrovna deținea un apartament cu două camere într-un cartier bun. O pensie decentă. Soțul ei decedat îi lăsase atât apartamentul, cât și o casă la țară. Nu ducea lipsă de nimic.
Ba dimpotrivă.
Ania își amintea haina de blană cumpărată cu doi ani în urmă. Luxoasă. Stridentă. „O afacere bună”, spunea soacra ei. Își amintea și fotografiile din Turcia — hotel, piscină, cocktailuri colorate.
Iar ei?
Numărau fiecare bănuț.
— Mamă, așteaptă — spuse Serghei, perplex. — Ce executori? La tine totul era în regulă.
Elena Petrovna nu a răspuns imediat. A scos din geantă un teanc de acte și le-a pus pe masă.
— Asta e… doar o parte — murmura ea.
Ania a luat primul document.
Organism de microcredit.
Suma datoriei: 418.000 de ruble.
Inima i s-a strâns, dar chipul i-a rămas impasibil.
— E doar un împrumut? — întrebă ea calm.
Soacra ei dădu din cap.
— Nu… mai sunt încă trei.
Aerul părea că s-a oprit.
Serghei clipi, ca și cum nu ar fi auzit bine.
— Patru? Mamă… ce ai făcut?
Elena Petrovna și-a unit palmele.
— Am vrut doar… să trăiesc puțin — spuse ea cu voce tremurândă. — Toată lumea călătorește, își cumpără lucruri… iar eu? Trebuia să stau aici și să-mi număr bănuții?
Ania a privit documentele.
„Să trăiesc puțin”.
Prețul: peste un milion.
Și nu se termina aici — dobânzile creșteau zilnic.
— Și acum? — Serghei și-a trecut o mână peste față. — În total cât e?
Mama lui ezită.
— Aproximativ… opt sute de mii — abia șopti ea.
Ceva s-a rupt în Ania.
Opt sute de mii.
Pentru ei era de neconceput. Economisiseră doi ani pentru avansul unui credit ipotecar. Fiecare oră suplimentară, fiecare economie avea un singur scop: propriul lor cămin.
Viitorul lor.
Siguranța lor.
Și acum…
S-a uitat la Serghei.
Știa deja ce urma.
Și nu se înșela.
— Serejojenka… — Elena Petrovna i-a prins mâna. — Vei ajuta, nu-i așa?
Tăcere.
Greu. Apăsător.
— Veți lua creditul anul viitor… nu e mare lucru — adăugă ea grăbită. — Dar acum trebuie să mă salvezi. E apartamentul… dacă-l pierd, unde mă duc?
Ania a închis ochii o secundă.
O singură frază.
„Veți lua creditul anul viitor.”
Atât de simplu.
Ca și cum ar fi amânat o vizită la coafor, nu viața lor.
Și-a redeschis ochii și și-a fixat privirea pe soacra ei.
Pentru prima dată, fără politețe.
— Deci, noi trebuie să plătim pentru haina de blană și vacanțele dumneavoastră? — întrebă calm.
Serghei tresări.
Elena Petrovna se tensionă.
— Ania… nu e așa…
— Atunci cum? — tăie ea. — Pentru că, din ce văd, ați luat credite pentru plăcerea voastră. Și acum noi trebuie să plătim?
— E mama mea! — strigă Serghei.
— Iar aici, în spatele acestui perete, dorm copiii mei — răspunse ea calm, dar hotărât.
Tăcerea a căzut din nou.
Și mai grea.
Ania s-a ridicat încet.
— Și noi trăim aici „temporar” — adăugă ea. — Acești treizeci de metri pătrați nu sunt o alegere. E lipsă de alternativă.
S-a uitat soacrei direct în ochi.
— Și nu voi sacrifica viitorul nostru pentru greșelile dumneavoastră.
Cuvintele au rămas suspendate în aer, ca un verdict.
Serghei privea alternativ pe mama și soția lui, ca și cum ar fi prins între două lumi.
Și știa că, orice ar spune…
Ceva s-ar rupe.
Pentru totdeauna.