Fiica mea stătea ghemuită pe podea lângă pat, înfășurată într-o pătură groasă. Arăta atât de mică și vulnerabilă, ca atunci când era o fetiță speriată de furtună.
Pentru o clipă nu am putut să mă mișc.
Camera era în dezordine. Perne aruncate, haine pe jos, lumina slabă a după-amiezii intrând printre draperii. Dar nimic din toate acestea nu conta. Contează doar felul în care Letty își ținea genunchii strânși la piept și cum evita să mă privească.
— Iubita mea… — am șoptit.
Vocea mi s-a frânt imediat.
Am îngenuncheat lângă ea, încet, ca să nu o sperii. Dar ea s-a tras puțin înapoi, de parcă orice apropiere ar fi durut-o.
— Nu vreau să vorbești cu mine — a spus încet.
— De ce?
A clătinat din cap.
— Pentru că dacă vorbesc… devine real.
M-am oprit.
Inima mi s-a strâns.
M-am așezat pe podea, lângă ea, fără să o ating.
— Ce anume devine real, Letty?
A tăcut mult timp. Atât de mult încât am crezut că nu va răspunde deloc. Apoi a inspirat tremurat.
— Faptul că o să moară.
Cuvintele au căzut între noi ca o lovitură.
Am închis ochii o secundă.
Gloria.
Am înțeles totul dintr-odată — nu doar diagnosticul, nu doar tăcerea, ci și greutatea pe care o purta copilul meu singur, în acea casă străină pentru mine.
— Ai auzit-o… — am spus încet.
Letty a dat din cap.
— Nu am vrut. M-am trezit noaptea și ea vorbea la telefon. Plângea. Spunea că îi pare rău că nu a spus nimănui.
Vocea i s-a rupt.
— Și apoi… am auzit doctorul.
Și-a acoperit fața cu mâinile.
— M-am prefăcut că nu știu. Că nu am auzit. Dar când m-am întors acasă… nu am mai putut să fiu ca înainte.
Am întins mâna spre ea, foarte încet. De data asta nu s-a mai tras.
Am tras-o în brațe.
La început a rămas rigidă. Apoi, încet, ca și cum s-ar fi prăbușit ceva în ea, a început să plângă.
— Nu știu ce să fac, mami — a șoptit printre suspine. — Nu știu cum să trăiesc cu asta.
Am strâns-o mai tare.
Și pentru prima dată în acele zile, nu am mai căutat cuvinte perfecte. Pentru că nu existau.
— Nu trebuie să știi acum — i-am spus încet. — Doar… nu ești singură.
A plâns mult timp în brațele mele.
Când s-a liniștit puțin, am rămas amândouă pe podea, în tăcere. Nu mai era nevoie de întrebări, nu mai era nevoie de explicații. Doar respirațiile noastre și greutatea unei realități pe care o împărțeam acum.
În acea seară, Letty nu a închis ușa camerei.
Și nici eu nu am plecat.
A ridicat încet privirea spre mine.
Și atunci mi s-a tăiat respirația.
Părul ei… dispăruse. Sau mai exact, culoarea lui.
Cu doar câteva zile înainte avea un păr frumos, castaniu închis, care îi ajungea până la umeri. Acum era complet argintiu. Nu șuvițe, nu fire izolate. Totul. O nuanță uniformă, palidă de gri, ca la o femeie mult mai în vârstă.
Pentru o clipă am crezut că este vopsea. O farsă crudă sau un impuls adolescentin. Dar când m-am aplecat lângă ea și i-am atins ușor părul, am înțeles că nu era vopsea.
Era real.
— Doamne… Letty… ce s-a întâmplat? — am șoptit.
Fiica mea a izbucnit și mai tare în plâns.
— Mamă… te rog, nu te supăra…
I-am cuprins imediat fața în palme.
— Draga mea, nu sunt supărată. Spune-mi doar ce s-a întâmplat.
A clătinat din cap și și-a ascuns fața în pătură.
— Bunica a spus că nu am voie să-ți spun.
Am simțit cum mi se strânge stomacul ca într-o gheară de gheață.
— Ce?
— A spus că o să strici totul… că tu nu înțelegi niciodată nimic…
În clipa aceea ceva din mine s-a rupt.
Mama mea încerca de ani de zile să controleze tot ce o înconjura. Manipula oamenii, provoca vinovăție, încălca limite. Dar de data asta era vorba despre copilul meu.
Și, evident, se întâmplase ceva care dusese o adolescentă de cincisprezece ani într-o stare de prăbușire completă.
Nu am mai vrut să insist pe Letty. Era speriată.
Am strâns-o tare în brațe, legănând-o ușor, ca atunci când era mică și avea febră sau coșmaruri.
— Ascultă-mă — am spus ferm. — Orice s-a întâmplat, nu ești singură. Înțelegi? Nimeni nu are dreptul să te sperie. Nici măcar bunica.
Letty a dat doar din cap.
Am ajutat-o să se întindă în pat și i-am promis că mă întorc imediat.
Când am coborât scările, eram atât de tensionată încât abia îmi simțeam picioarele. În minte îmi răsuna aceeași întrebare: ce i-a făcut Gloria copilului meu?
Am luat cheile mașinii și am ieșit aproape alergând din casă.
Drumul până la casa mamei a durat poate cincisprezece minute, dar mi s-a părut o eternitate. Amintirile se amestecau cu furia. Îmi aminteam fiecare moment în care Gloria îmi punea la îndoială deciziile, mă critica în fața lui Letty sau încerca să o întoarcă împotriva mea.
Dar niciodată nu mersese atât de departe.
Am oprit mașina cu un scârțâit de roți în fața casei ei și am coborât aproape imediat.
— Gloria! — am strigat, bătând cu pumnul în ușă. — Deschide imediat!
Tăcere.
Am bătut și mai tare.
— Știu că ești acolo!
Tot nimic.
Atunci am apăsat pe clanță.
Ușa s-a deschis încet. Nu era încuiată.
În casă domnea o liniște ciudată, apăsătoare. Nu se auzea televizorul, nici radioul. Chiar și ceasul din sufragerie părea să ticăie mai încet decât de obicei.
— Gloria? — am spus mai încet.
Nu mi-a răspuns nimeni.
Am făcut un pas înăuntru… și imediat am simțit că ceva era foarte, foarte în neregulă.