Valiza pe care o împacheta era aceea veche — aceeași cu care plecaserăm cândva în vacanțe. Mă uitam la ea și, dintr-odată, mi-am amintit primele noastre drumuri la Soci — pe atunci îmi puneam lucrurile în ea.
Râdeam că arătăm ca niște refugiați.
— Ai îmbătrânit și te-ai îngrășat — a spus el, fără să mă privească în ochi. Închizătoarea valizei a scârțâit când a fixat ultimul mânec al sacoului. — Mi-am găsit pe cineva mai tânără.
Se aștepta să plâng? Să cad în genunchi și să-i îmbrățișez picioarele bine îngrijite, în pantaloni perfect călcați?
Stăteam în pragul bucătăriei, într-un halat vechi pe care îl ura, și simțeam în piept un gol ciudat, înghețat.
Nu durere. Gol. Ca și cum cineva mi-ar fi scos un dinte vechi și dureros, care mă chinuia de ani de zile — și, dintr-odată, a venit liniștea.
— Succes — vocea mea nu a tremurat deloc. Am zâmbit. — Și să nu-ți uiți mama.
A înlemnit o secundă, înclinând capul ca un câine care nu înțelege. A auzit doar „succes”, restul a ignorat.
Ușa a trântit. Liftul a coborât. În apartament a rămas mirosul parfumului lui, durerea neplânsă și o senzație grea, surdă de libertate.
Fuseserăm împreună douăzeci de ani. În tot acest timp nu mai eram Larisa — doar „mama copiilor lui” și „soția”. Mă pierdusem pe mine cu mult înainte ca el să-mi observe ridurile.
La 35 de ani eram încă frumoasă, dar deja obosită. La 40 — doar obosită. La 45 m-a numit pentru prima dată „bătrână”.
Atunci am crezut că glumește. Acum „grasă”. Mă întrebam ce urma — „moartă”?
În prima săptămână nu am plâns. Am făcut lucruri ciudate. Am cumpărat o pungă mare de agrișe — el le ura, spunea că îi fac arsuri. Le-am mâncat pe toate.
M-am așezat în sufragerie în fotoliul lui preferat — nu-mi permitea să stau acolo, era „pentru fund de bărbat”. Am stat trei ore cu o carte.
Nu citeam. Ascultam liniștea. Foșnetul frunzelor de afară. Faptul că nimeni nu sforăie în dormitor și nu mă strigă după apă.
În a opta zi am început să plâng. Nu de milă. De furie că timp de douăzeci de ani am fost atât de proastă.
Am trecut prin apartament și am strâns tot ce rămăsese de la el: cana cu „Cel mai bun soț”, ganterele cumpărate „pentru a rămâne în formă pentru tinere”, un cactus uscat de pe pervaz pe care „îl uda el” — deși îl udasem eu. Am aruncat tot. Tot, în afară de mama lui.
Soacra mea, Zinaida Petrovna, locuia în blocul vecin, la parter. Avea 75 de ani, auzea prost cu o ureche și refuza categoric să se mute la noi.
Fiul ei o vizita o dată pe lună. Eu — de două ori pe săptămână. Îi aduceam medicamente, verificam contoarele și îi ascultam poveștile despre vecini.
În ziua plecării lui i-am dus brânză și chefir.
— A plecat, nu? La alta? — a întrebat.
Am dat din cap.
— Prost — a oftat ea. — A fost mereu prost. Iartă-l, Larisa. Dar pe mine să nu mă părăsești, bine?
I-am promis.
A trecut o lună.
M-am înscris la bazin — nu ca să slăbesc. La naiba cu greutatea. Voiam să simt că trupul meu îmi aparține.
Să înot. Să respir. Să exist în afara „tânără” sau „bătrână”.
Am vopsit dormitorul în albastru închis — culoarea pe care el o numea „depresivă”.
Am început să mănânc după ora șapte seara. Râdeam tare la comedii. Singură.
Aproape mă obișnuisem.
Aproape crezusem că viața se așezase.
Și apoi, exact după o lună, a sunat interfonul.
Pe ecran — o dimineață ploioasă de toamnă. Și ei.
El. Și ea.
Fostul meu soț arăta ca și cum ar fi fost trecut printr-o mașină de tocat și uitat de călcat. Cămașă mototolită, vânătaie sub ochi, pantaloni murdari.
Într-o mână ținea aceeași valiză veche, acum plină de zgârieturi și stickere de aeroporturi. În cealaltă — o geantă mare în carouri.
Iar ea stătea lângă el. Tânără. Poate 25 de ani. Subțire ca un băț, cu gene false ca niște picioare de păianjen.
Purta o geacă roz și un top din dantelă — la mijlocul lui octombrie.
În spatele lor se adunaseră toate lucrurile lor. Trei valize, sacoșe IKEA, un sac negru din care ieșea o pernă… și un acvariu cu un peștișor auriu.
Își aduseseră toată viața la blocul meu.
A sunat din nou.
— Larisa! Deschide! Nu avem unde să locuim!
Ea s-a aplecat spre interfon:
— Te rugăm, mătușă Lar! Avem o problemă!
„Mătușă Lar”. Aproape am râs.
El a vorbit repede:
— Fostul ei a venit din armată! M-a bătut! Ne-au dat afară! Doar câteva zile…
— Doar o noapte! — a adăugat ea. — Până se întoarce Kola…
Mă uitam la fețele lor de pe ecran. La haosul acela. La peștele din acvariu.
Veniseră la mine. Pentru că eram „sigură”. Pentru că aventura se terminase după o lună.
Pentru că au crezut că îi voi primi.
Am ridicat interfonul și am spus calm:
— Dragi mei… nu este hotel. Este apartamentul meu. Chiar dacă sunt „bătrână și grasă”. Și aici îmi este foarte bine.
A înlemnit.
— Iar pe mama ta — am adăugat mai încet — am trimis-o ieri la sanatoriu. Două săptămâni. Pe banii mei. Nici acolo nu mai ajungeți.
Pauză.
— Salutați-l pe Kola. Și hrăniți peștișorul.
Am închis interfonul.
M-am uitat pe geam.
Se certau. Lucrurile cădeau. Perna a ajuns într-o baltă. Acvariul stătea nemișcat.
Și am simțit cum ceva din mine se reașază la loc.
Nu ură. Nu răzbunare.
Respect de sine.
Mi-am făcut ceai de mentă. M-am așezat în fotoliul lui.
Începea viața mea nouă.
Fără valize. Fără femei tinere. Fără bărbați care se întorc acolo unde nu mai sunt doriți.
Afara ploua mărunt.
Seara m-am gândit: nici măcar nu a întrebat de mama lui.
Am sunat-o pe Zinaida Petrovna.
— A sunat? — am întrebat.
— A sunat. A plâns. A cerut bani. I-am spus: nu sunt chiar atât de naivă încât să-mi pară rău de cineva care și-a numit soția „bătrână și grasă”.
Am zâmbit.
— Noapte bună.
— Noapte bună, Larisa. Și ține minte: nu ești grasă. Ești bună.
Am închis telefonul.
M-am înfășurat în pătură.
Ploaia s-a oprit.
Interfonul nu a mai sunat niciodată.