Decizia de viață și de moarte
Alexei stătea pe marginea patului, simțind cum palmele îi tremurau ușor. Aerul era încărcat de o tensiune sufocantă, ca și cum timpul s-ar fi oprit, iar fiecare secundă era un pedepser pentru decizia pe care trebuia să o ia. Căldura din cameră, amestecată cu mirosul de fum de la lumânarea abia aprinsă, îl făcea să simtă căldura umidității, dar și nevoia de a acționa.
— Egor, am nevoie să fii puternic! strigă Alexei, cu o voce care încerca să ascundă frica ce îi străbătea gâtul. Urcându-se pe genunchi, băiatul din halatul alb își aplecă privirea asupra Svetkăi, care se zbaterea de durere, fără a-și putea domoli gemetele. Întinse-i o mână.
— Svetka, ascultă-mă. Trebuie să ne concentrăm. A doua naștere va fi mai dificilă. Te voi ajuta să treci prin asta. Fiecare contracție mă va ajuta să îți aduc copilul pe lume, dar am nevoie de forța ta.
Svetka a оprіі o clipă, iar ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Alexei! te rog… ajută-mă!
Tânărul medic a simțit cum inima îi bate mai tare. Era momentul. Cu un efort deosebit, a început să explice soției lui Egor ce trebuie să facă. I-a arătat cum să își îndrepte respirația, cum să-și închege puterea și să își focalizeze gândurile.
— Ești puternică, Svetka! Trebuie să lupți!
Cu fiecare contracție, Alexei dădea indicații. Mâinile îi erau calde, dar îngrijorate. A observat că poziția copilului era cu adevărat riscantă. Trebuia să intervină repede. O panică sălbatică ar fi putut cuprinde întreaga cameră, dar Alexei respira adânc, simțind cum i se umple pieptul de determinare.
„Nu pot lăsa să se întâmple ceva rău,” gândi el, conștient că apăsa o responsabilitate uriașă ca să rămână calm.
Privind-o pe Svetka, a realizat că era timpul să facă mișcarea decisivă. Trecuseră doar câteva momente, dar i se păreau ore.
— Egor! țipă el, cu o forță neașteptată în voce. Dă-mi mâna! Fii aici pentru Svetka. Sprijină-o!
Tractoristul a sărit lângă soția lui, determinat să fie sprijinul de care avea nevoie.
— Facem asta împreună! Îți sunt alături, dragostea mea!
Svetka a simțit forța lui, iar asta i-a adus un oarecare confort. Cu o determination acel dinamism, Alexei a început să lucreze pentru a schimba poziția copilului. Se mișca cu o precizie pe care nu știa că o are.
Fiecare secundă contează
Valurile de durere creșteau. Alexei a simțit cum transpirația îi curge pe frunte, dar nu putea permite emoțiilor să îl copleșească. Fiecare contrație devenea mai intensă, iar timp de câteva momente, întregul sat părea să țină respirația.
„Trebuie să fiu rapid,” își spuse el, cu o voință crescândă. A început manevrele delicate, profitând de fiecare ocazie pentru a încerca să schimbe poziția copilului.
Mama a strigat, dar Alexei continua, concentrându-se. „Împinge, Svetka! Continuă să împingi!”
Gura ei era căscată, iar respirația i se făcea tot mai greoaie. În acele clipe de tăcere și strigăte, Alexei a reușit să își controleze frica. Dacă un singur lucru ar fi mers prost, întreaga întâmplare se putea transforma într-o tragedie.
Într-un final, a simțit o timidă mișcare. Alexei a încurajat-o din nou, vocea lui petrecându-se în aer, încurajând-o în fiecare moment.
— Iată-l! E aproape! Numai puțin!
Cu un ultim strigăt, Svetka a adus pe lume un al doilea copil. Fiecare suflare de aer devenea o melodie în lumina slabă a acelei camere înfundate.
„Sunt aici, sunt aici!” a strigat Egor, cu lacrimi de bucurie pe obraze, punându-și mâinile pe fruntea soției.
Nașterea a fost un miracol. Alexei, epuizat dar plin de satisfacție, a îmbrățișat imediat gemenii, învăluindu-i cu o pătură pe care a găsit-o în cameră.
Schimbarea opiniei satului
După acea noapte, tot satul a aflat despre curajul lui Alexei. De la bătrâna Daria, care a spus: „Nu mai e student. Acesta e doctorul nostru”, și până la Egor, care povestea tuturor cum tânărul medic le-a adus pe lume copiii.
În zilele care au urmat, Alexei devenise o figură familiară și respectată în comunitate. Fiecare vizită la punctul medical era plină de zâmbete, iar mărturiile de mulțumire nu conteneau.
Nu mai era băiatul tânăr în halat alb. Alexei Sergheevici Kuznețov devenise, în sfârșit, un om de încredere. Atunci când oamenii aveau nevoie de ajutor, nu ezitau să-l cheme, să-l caute.
În drumul său, în acea seară de primăvară, un sat întreg îl privea cu admirație. Abia împlinise douăzeci și șase de ani, dar într-un colț uitat al lumii, Alexei se transformase într-un adevărat medic, cu o comunitate care îl considera parte din familia lor.
Și, pe măsură ce treceau zilele și anii, satul își recupera încrederea în viitor, știind că, indiferent de câte obstacole vor întâlni, Alexei va fi întotdeauna acolo, gata să îi ajute.