Într-o realitate pe care nu a cunoscut-o niciodată
Daniel a încremenit. Inima i-a început să bată ca un ciocan, iar palmele i s-au acoperit de o transpirație rece. „Tata…” — acea voce slabă, înspăimântată, s-a ridicat de pe podea ca un ecou al trecutului. Mintea lui a reacționat la acel cuvânt ca un mecanism defect, cu respirația întreruptă și o amețeală bruscă. Leo.
Patrycja, cu mâna la gură, a început să se retragă. Fața i se albea pe loc, iar în ochii ei Daniel a văzut groaza. Nu o mai văzuse niciodată așa. Trăsăturile cunoscute deveneau străine, ca și cum ar fi privit o persoană complet necunoscută. Daniel nu înțelegea de ce sora lui nu îi spusese mai devreme ce ascunde cu adevărat casa ei.
Inka, micuța ființă nevinovată, încă stătea în genunchi lângă crăpătură. Ochii ei întunecați erau plini de lacrimi, iar mânuța rămăsese lipită de lemn. „Îi e frică,” a șoptit ea, ca și cum asta ar fi explicat totul. Daniel a tras aer adânc în piept, încercând să-și potolească neliniștea tot mai puternică. Privirea i-a întâlnit-o pe a Mariei — ochii ei erau plini de durere, iar chipul departe de orice liniște.
Daniel nu știa cât timp a stat așa, cu ranga în mână, privind podeaua. Întregul haos îi ridica tensiunea la limită. „Trebuie să fac asta,” și-a spus, dar în minte îi răsunau întrebările: „Ce s-a întâmplat? Cum e posibil?”
Fără să mai aștepte, a inspirat adânc. Instinctul l-a purtat spre un punct în care realitatea și visul păreau să se contopească. Mâna i-a coborât nesigur, oprindu-se la marginea unei scânduri. În cele din urmă, sub tremurul corpului, a lovit cu putere.
Scândura s-a rupt în două, iar Daniel a căzut în genunchi. Căldura izolatoare a casei a fost înlocuită de un curent rece venind din subsol. În liniște, a auzit un sunet de bătaie, o inimă care nu putea să aparțină fiului său dispărut. Daniel a ridicat privirea, iar în fața lui a apărut un înveliș întunecat, de pânză. Îngălbenit, ca și cum ar fi ascuns ceva de mult uitat.
Maria și-a acoperit gura cu un țipăt. Patrycja a început să tremure, cu o expresie de groază, ca și cum tocmai ajunsese la o concluzie imposibilă. Daniel nu mai avea forța unei confruntări tăcute — știa că ceva îngrozitor le scăpase până atunci.
„Leo, iubirea mea, tata e aici! Sunt aici!” a strigat el, aproape isteric. Dar nu a primit niciun răspuns, doar ecoul propriei voci pe pereți. În întunericul din subsol era doar o tăcere apăsătoare, sufocantă.
Daniel s-a ridicat, cu un val de emoții care îl copleșea. În minte îi vuiau gândurile: „Dacă nu era Leo? Dacă era altcineva? Dacă…” Și, brusc, niciun scenariu nu mai avea sens — toate păreau la fel de imposibile și la fel de reale.
Inka s-a ridicat în genunchi, iar șoaptele ei au devenit din ce în ce mai puternice. Deodată, din adâncul podelei, vocea aceea misterioasă s-a auzit din nou:
— Tată… ajută-mă…
Daniel a înlemnit. La acel sunet, întreaga lui ființă s-a blocat. Era pe punctul de a deschide husa, dar nu mai putea să se miște. În piept simțea o durere pulsantă, iar mâinile îi tremurau necontrolat.
— Ajută-mă? Cine vorbește?! — a întrebat aproape strigând, ca și cum răspunsul ar fi putut să-l salveze.
— Îl aud! — a exclamat Inka, dar vocea ei era diferită acum, mai serioasă, aproape apăsată. — Trebuie să-l salvezi pe Leo!
Jos, întunericul era dens și nefiresc de greu. În colțul îngust al spațiului nu părea să fie nimeni — doar ecouri distorsionate, ca niște strigăte rămase în pereți. Daniel s-a ridicat brusc.
Ceva în el s-a rupt. Frica s-a transformat în furie. A apucat husa, încercând să o deschidă cu forța, ca și cum ar fi vrut să străpungă realitatea aceea întunecată. Era un salt în necunoscut, o decizie pe care nu o mai putea evita.
— Trebuie s-o fac pentru Leo! — a strigat, iar vocea lui a umplut spațiul gol.
Apoi a auzit un alt sunet. Un scârțâit. A deschis husa, iar întunericul s-a umplut de haosul unor jucării vechi, uitate, iar în mijlocul lor… ceva ce semăna cu o mână dispărea rapid în umbră.
Când Daniel a apucat acea formă, a simțit un fior rece. Întunericul îl învăluia complet, ca și cum nu voia să-și dezvăluie niciun secret.
— Leo? — a șoptit, cu voce tremurândă.
Dar răspunsul a fost doar haosul surd care îl trăgea mai departe, fără scăpare.
Privirea i s-a încețoșat. Când s-a întors, căutând-o pe Inka și pe Maria, spațiul era gol. Și atunci a înțeles… monstrul era mult mai aproape decât credea.