Oksana już siedziała în fotoliu — picior peste picior, spatele perfect drept — când doamna Galia a ieșit din bucătărie. Ținea încă în mână o cârpă umedă cu care tocmai ștersese blatul. Un gest obișnuit, domestic, care dintr-odată părea deplasat, ca și cum rutina fusese împinsă într-un moment greșit.
Pe masă se afla un caiet.
Unul obișnuit, în pătrățele, cu colțurile ușor îndoite. Dar conținutul lui nu era deloc obișnuit. În interior erau cifre scrise îngrijit, aproape demonstrativ de ordonat, ca și cum cineva nu pregătise o discuție, ci un plan de acțiune.
Chirie — 40.000.
Avans — 1.500.000.
Nuntă — 400.000.
Fiecare rând era subliniat. Iar cuvântul „donație” de la finalul paginii fusese încercuit de două ori, apăsat atât de tare încât hârtia aproape se subțiase.
Doamna Galia a privit în tăcere, apoi și-a mutat privirea spre fiul ei.
— Doamnă Galia — a început Oksana cu o voce calmă, sigură — noi cu Andrei am discutat tot. După nuntă am vrea să locuim aici.
Andrei stătea pe canapea alături. Nu se uita la mama lui. Se uita la Oksana, ca și cum privirea ei trebuia să confirme că totul merge conform planului.
— Aici? În apartamentul acesta? — a întrebat doamna Galia încet.
— Da — a răspuns Oksana fără ezitare. — O garsonieră de închiriat costă patruzeci de mii pe lună, și nici măcar în centru. Credit nu putem obține, Andrei are contract de colaborare, banca a refuzat. Avansul e un milion și jumătate — nu avem acești bani. Nunta costă patru sute de mii. Deci… de ce să plătim străini, când aveți dumneavoastră un apartament? Oricum petreceți cea mai mare parte a timpului la dacha.
Cuvintele erau logice. Prea logice.
Doamna Galia s-a așezat încet.
— Deci vreți să locuiți aici… fără mine?
Andrei a ridicat capul.
— Mamă, nu „fără tine”. Tu singură spui că la dacha îți e mai bine. Iarna mai vii din când în când în oraș, dar apartamentul stă gol. E doar o organizare a vieții.
— Organizare… — a repetat ea încet.
— Mamă — a continuat el grăbit — e doar o formalitate. Îmi faci donație pentru apartament. Oricum va fi al meu într-o zi.
A spus-o calm, ca pe ceva evident, fără loc de discuții.
— Nu am spus niciodată asta — a răspuns rece.
— Mamă, sunt singurul tău fiu. Cui altcuiva?
În cameră s-a lăsat o tăcere grea.
Doamna Galia s-a uitat la caiet. La scrisul altcuiva. La matematica străină a vieții ei.
Apartamentul îi aparținea de decenii. Îl primise încă din anii ’80, trecuse prin toate formalitățile, renovările, datoriile, birocrația, moartea mamei, anii singurătății. Fiecare colț avea o poveste, fiecare obiect o amintire.
Iar acum totul fusese redus la un singur cuvânt: „donație”.
În mintea ei a sunat ca: „dă-l”.
Seara, când au rămas singuri, a stat mult în liniște.
În cele din urmă a deschis laptopul și a scris: „donație apartament consecințe proprietar”.
A citit încet.
„După transferul de proprietate, donatorul pierde dreptul de a dispune de imobil…”
„Noul proprietar poate decide vânzarea…”
„Posibilitatea evacuării…”
Fiecare frază îi tăia încă o bucată din siguranță.
O singură foaie semnată.
Și nu mai ești acasă la tine.
Câteva zile mai târziu a sunat Andrei.
— Mamă, am făcut programare la notar pentru vineri. Ai nevoie de buletin și actele apartamentului.
— Nu am terminat discuția — a spus calm.
— Am discutat duminică. Totul era clar.
— Pentru mine nu.
— Mamă, nu complica. Oksana a rezolvat deja tot cu părinții ei.
„Deja” a sunat ca un verdict.
— Dacă semnez, rămân fără apartament.
— Ai dacha.
— Dacha nu e apartament.
— Poți oricând să vii la noi.
— În apartamentul care nu va mai fi al meu?
— Formal da, dar…
A închis.
După câteva clipe a venit un mesaj de la Oksana:
„Doamnă Galia, haideți să discutăm liniștit. Suntem familie.”
Cuvântul „familie” a lovit cel mai tare.
Sâmbătă, Oksana a venit singură. Cu prăjitură. Zâmbitoare, politicoasă, controlând fiecare gest.
— Înțeleg că e greu — a spus, așezându-se la masă. — Dar nu sunt străină. Voi fi soția lui Andrei.
Doamna Galia a turnat ceai.
A privit-o mult.
— Am 64 de ani — a spus în cele din urmă. — Trăiesc din pensie și dintr-un venit care nu va dura la nesfârșit. Dacă dau apartamentul, rămân fără siguranță.
— Nu veți fi singură — a răspuns Oksana blând. — Veți fi cu noi.
— Și dacă îl vindeți?
— De ce l-am vinde?
— Și dacă peste ani vă răzgândiți?
Oksana a tăcut o clipă.
— Doamnă Galia — a spus mai încet — apartamentul stă gol mare parte din an. Plătim patruzeci de mii pe lună chirie. Sunt bani pierduți. Iar dumneavoastră oricum stați mai mult la dacha.
S-a aplecat ușor.
— Nu e corect.
Cuvântul a rămas în aer.
Corect.
Doamna Galia a simțit că cineva nu îi lua doar apartamentul, ci și dreptul la propria viață.
— Nu semnez donația — a spus încet.
Oksana s-a îndreptat.
— Atunci ce propuneți?
— Nu știu. Trebuie să mă gândesc.
— Nunta e în două luni. Tatăl meu a spus că fără rezolvarea locuinței nu va ajuta financiar.
— Nu e problema mea — a răspuns calm doamna Galia.
Oksana s-a ridicat.
— Înțeleg.
Și a plecat.
Prăjitura a rămas pe masă.
Seara, doamna Galia a aruncat-o la gunoi.
Iar în apartament s-a făcut din nou liniște — dar era o altfel de liniște. Mai densă. Mai conștientă de faptul că ceva tocmai începuse să se schimbe.
— Nu semna — spuse Nina, lăsând foarfeca de grădină pe masa de lemn, ca și cum ceea ce tocmai tăiase în grădină era mai puțin important decât conversația.
Mâinile îi erau încă ușor pământii, iar privirea calmă, dar fermă, ca a cuiva care a văzut deja prea multe povești asemănătoare. — Sora mea a semnat. După un an, soțul ei a spus: „Ne încurcați”. Și i-au scos din casă prin tribunal.
Galina a tăcut o clipă, privind fix în ceașca de ceai, ca și cum acolo ar fi putut găsi un răspuns.
— La mine e altceva — a spus în cele din urmă, încet.
Nina a pufnit aproape imperceptibil.
— Toate spun asta. „La mine e altceva”. Până când nu mai e „altceva”.
S-a lăsat liniștea, întreruptă doar de clinchetul linguriței de porțelan.
— Spune-mi un lucru — Nina și-a înclinat capul. — De ce vor să facă asta înainte de nuntă?
Galina a încruntat sprâncenele.
— În ce sens?
— În sensul că donația înainte de căsătorie nu înseamnă viață comună. Înseamnă protecție. Protecția lui. Nu a voastră. Dacă ceva se rupe, fata aceea nu va avea niciun drept asupra apartamentului. El nu se protejează de lume. Se protejează de viitoare soție.
Cuvintele au rămas suspendate în aer ca ceva greu.
Mai târziu, Galina a ieșit pe verandă. Aerul era rece, mirosea a pământ umed și lemn de toamnă. S-a așezat pe treapta de lemn și a privit mult timp grădina care aproape dispăruse — doar urme ale verii, ale unei vieți care se stingea încet.
Fiul ei. Andrei. Treizeci și doi de ani. Bărbatul care până nu demult îi cerea sfatul pentru fiecare decizie importantă. Iar acum venise cu un plan de notar.
Nu era vorba despre iubire. Nici măcar despre nuntă.
Era vorba despre un bilanț.
Joi, Andrei a sunat. Vocea lui era seacă, învățată, ca și cum citea de pe o foaie.
— Mamă, am calculat totul. Nu ne permitem un apartament. Chiria ne mănâncă tot salariul. Singura opțiune e proprietatea ta.
— Este apartamentul meu — a răspuns ea calm.
— Știu. Dar ne poți ajuta.
— Adică să încetez să mai fiu proprietar.
— Nu dramatiza. E doar o formalitate.
Galina și-a strâns degetele pe telefon.
— Nu vreau ca fiul meu să poată, într-o zi, să mă scoată din casă.
Tăcere la celălalt capăt.
— Tu? Eu? Mamă, ce spui?
Dar vocea lui se schimbase deja. Devenise mai rece.
— Dacă nu semnezi, nunta nu mai are loc. Oksana nu vrea riscuri. Nici părinții ei. Am treizeci și doi de ani, credit la mașină, niciun apartament, iar tu stai la țară și ții un apartament gol cu două camere.
Atunci Galina a respirat adânc.
— Și mașina? La care am contribuit cu un milion? Tot „formalitate”?
Liniște.
— Cine ți-a spus asta?
— Nu am nevoie de informatori, Andrei. Ai gajat-o?
— A fost temporar. O plătesc deja.
— Deci ai gajat ceva la care am contribuit eu și nu ai considerat că merită să-mi spui.
— Mamă, nu despre asta e vorba!
— Exact despre asta e vorba.
A închis.
Două zile mai târziu, Galina a mers în oraș. S-a oprit la Tamara, vecina care știa mereu mai mult decât spunea.
— Am auzit că va fi o petrecere mare — a început ea precaut.
— Oh, da — Tamara a zâmbit larg. — Restaurant pentru optzeci de persoane. Părinții Oksanei plătesc tot. Sume mari, dar își permit.
— Mari… adică?
— Un milion și jumătate. Dar cica se recuperează din cadouri.
Galina asculta amestecând ceaiul.
Un milion și jumătate pentru nuntă.
Plus apartamentul ei — patru, poate cinci milioane.
În mintea ei începea să se contureze o poveste care nu mai era despre familie, ci despre un proiect financiar.
Nunta plătită de unii părinți. Cadouri de la invitați. Apartamentul transferat, vândut. Avans. Credit. Viață nouă.
Și ea.
La margine.
Ca un element inutil al unei construcții.
Când a intrat în apartamentul fiului, nu s-a anunțat. El a deschis surprins.
— Mamă?
Înăuntru erau cutii, o canapea nouă, un laptop pe un taburet. Oksana a apărut din bucătărie.
— Trebuie să vorbim — a spus Galina.
S-au așezat.
— Nu semnez donația — a început ea calm. — Niciodată.
Andrei a oftat.
— Din nou…
— Știu de ce faceți asta. Ca apartamentul să fie doar al tău. Ca Oksana să nu aibă drepturi în caz de divorț. Nici nu sunteți căsătoriți și deja planificați sfârșitul.
Oksana s-a uitat la Andrei, surprinsă.
— Eu nu știam asta…
— Știu și despre mașină — a continuat Galina. — Despre milionul pe care l-am dat și care a fost gajat.
Andrei și-a lăsat privirea în jos.
— Și știu că planul include vânzarea apartamentului meu. Atunci totul se leagă. Nunta, cadourile, avansul. Eu sunt doar un ingredient.
— Exagerezi — a spus el încet.
— Nu. Eu doar spun adevărul.
Oksana a făcut un pas înainte.
— Galina Petrovna, nu e așa… Părinții vor doar stabilitate pentru Andrei.
— Adică apartamentul meu îi dă stabilitate în ochii tatălui tău?
Tăcere.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Bine. Dacă nu donație, măcar o parte. Sunt singurul tău fiu.
— Ești fiul meu. Nu coproprietarul meu.
— Deci nu primesc nimic?
— Vei primi ceea ce ți se cuvine după mine. Nu înainte.
Cuvintele au rămas în aer ca o sentință.
— Deci alegi apartamentul în locul meu?
— Aleg realitatea, Andrei.
A ieșit.
Nunta a avut loc pe 12 septembrie. Fără ea.
A aflat de la Tamara. Sală plină, muzică, lumini albe, Oksana în rochie, Andrei în costum nou. Toți zâmbeau, ca și cum nimic nu fusese vreodată complicat.
În fotografii, fiul ei părea mândru.
Doar ea nu era acolo.
Seara, Galina a deschis dulapul. A trecut mâna peste hainele vechi și a scos o rochie gri cu flori. A dus-o la față. Mai mirosea încă a casă de altădată.
A pus-o la loc, cu grijă.
În noiembrie a venit iarna. La evidența populației a aflat că Andrei încă este înregistrat în apartament.
Își cumpăraseră locuință nouă. Credit, interior modern, fotografii pe rețele sociale.
Doar domiciliul a rămas.
Pentru orice eventualitate.
Galina s-a uitat la document.
Două nume.
O viață care deja se rupsese, dar încă nu fusese închisă oficial.
A împăturit hârtia, a pus-o în geantă.
Și a ieșit să cumpere ulei și crupe.