În a treia zi am simțit că ceva nu e în regulă. A încetat să mai răspundă la telefon. La SMS-uri răspundea cu un singur cuvânt: „ok”, „ocupat”, „mai târziu”. De fiecare dată acel „mai târziu” suna ca ceva care nu avea să vină niciodată.
Zăceam în patul de spital, încă slabă după cezariană, cu mâinile umflate și o durere care nu-mi permitea să mă mișc normal. Lângă mine, în pătuțul transparent, dormea fiica noastră. Mică, liniștită, neputincioasă. O priveam și încercam să nu mă gândesc că Oleg nu întrebase nici măcar când urma să fim externate.
Abia în a patra zi a venit. Fără flori. Fără zâmbet. A intrat repede, ca cineva care nu vrea să rămână mai mult decât este necesar. Ținea în mână o pungă de plastic cu lucruri.
— Ei, cum te simți? — a întrebat, dar nu s-a apropiat de pat.
— Slab — am răspuns. — De ce nu ai răspuns la telefon?
A ridicat din umeri.
— Am fost ocupat.
„Ocupat”. Cuvântul acela a început să mă enerveze mai tare decât durerea de după operație.
— Ocupat cu ce, Oleg? Avem un copil.
În sfârșit s-a uitat la mine. Scurt, rece.
— Totul este rezolvat. Mâine putem merge acasă.
Am zâmbit slab, pentru că „acasă” suna ca ceva sigur. Ca întoarcerea în cuibul nostru din „Sosnovîi Bor”, la veranda pe care o vopsisem în timpul sarcinii, la roșiile din seră de care mă îngrijisem cu atâta grijă.
Încă nu știam că acel cuvânt nu mai însemna nimic.
În ziua externării, Oleg era nervos. A semnat rapid documentele, evitându-mi privirea. Asistenta m-a ajutat să mă ridic, iar el deja era lângă ușă.
— Căruciorul e în mașină — a spus. — Hai să mergem.
Drumul spre casă a fost tăcut. Fiica dormea, iar eu priveam pe geam, simțind o neliniște ciudată care creștea cu fiecare minut. Când am intrat pe strada noastră, am observat ceva care mi-a strâns gâtul.
În fața porții de la terenul nostru era o mașină străină. Pe terasa pe care o vopsisem cândva stătea o femeie. Cu o ceașcă de cafea.
— Oleg… — am început încet. — Cine e?
Nu a răspuns imediat. A oprit mașina. A oprit motorul. Și atunci a spus, de parcă ar fi fost ceva complet normal:
— Cu externarea, draga mea.
Am încremenit.
— Ce?
Nu s-a uitat la mine.
— Iar terenul l-am dat surorii mele. Îi este mai util ei.
Câteva secunde nu am înțeles cuvintele. Ca și cum ar fi vorbit într-o limbă străină. Terenul? Al nostru? Cel pe care îl construisem ani la rând? Unde fiecare tufă de coacăz fusese plantată de mine?
— Ce ai spus? — vocea mi-a tremurat.
A coborât din mașină, ca și cum ar fi vrut să încheie discuția.
— E simplu. Chestii de familie. Mama consideră că așa e mai bine. Tu oricum vei fi ocupată cu copilul.
Simțeam cum îmi fuge sângele din față.
— Tu… l-ai vândut? L-ai dat?
— Nu dramatiza — a spus rece. — E doar pământ. Familia e mai importantă.
Familia.
Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât durerea operației.
Am deschis portiera mașinii. Mâinile îmi tremurau.
— Oleg, eu am vopsit veranda acolo în luna a cincea de sarcină. Eu acolo… — vocea mi s-a frânt. — Aia era viața noastră.
El a ridicat din umeri.
— Exagerezi. Ne descurcăm.
„Ne descurcăm”.
Nu mai exista „noi”. Nu mai exista „împreună”.
Mă uitam la el și, pentru prima dată, vedeam nu soțul meu, nu tatăl copilului meu, ci un străin care, într-o singură clipă, ștersese tot ce construisem.
În acel moment, ușa casei s-a deschis. Femeia de pe terasă a ieșit pe trepte. Zâmbea.
— Oleg! — a strigat. — Ați ajuns?
Nu m-a întrebat cum mă simt. Nu s-a uitat la copil.
Stătea între mine și casa care încetase să mai fie a mea.
— Intră — a spus doar. — Îți arăt camera.
Nu m-am mișcat.
Atunci am înțeles că nu fusese un impuls. Nu o greșeală. Nu „treburi de familie”.
Era un plan.
Iar eu tocmai mă întorsesem de la naștere nu acasă.
Ci în decizia altcuiva de a mă șterge din propria mea viață.